Eu, ca sa zic asa, am cam obosit… Mi se despica somnul fara sa pot face nimic, imi apas pleoapele si-mi strivesc perna. Nimic, absolut nimic. Un nimic greu, un nimic obraznic ce nu ma lasa sa fiu orizontal. Un nimic de care nu se poate scapa. Imi este spatele fierbinte de-atata incolacire. Aprind si sting lumina. Stroboscop hilar, casnic si neputincios. Toata ziua am umplut foi de hartie cu retete de somn, inuman de nefolositor gestul, iarasi timp pierdut in care nu am facut altceva decat sa hranesc gura baloasa a cosului de gunoi. Am spatele arcuit si observ un urlet in vertebre. Mi s-a cimentuit barbia-n perna iar gatul imi va plezni in cateva momente. Ce minune ar trebui sa se intample ca sa pot inchide ochii? Cateva pagini imi arata ca oamenii au aceleasi ticuri, nu se schimba, nu vor sa incerce deloc senzatia electrocutanta a adevarului in fata. Mereu s-au rotit ca niste soparle necalcate pe cap, ametind mintile celor apropiati cu caldura limbilor. Nu e cu mult mai scarbos omul ce linge si te mai si priveste in ochi, decat soparla ce traieste din prostia unei muste ce nu stie sa fuga la timp?
Te-ai intrebat vreodata de ce exista necesitatea de a te aseza si a pune litere pe hartie, pentru ca altii sa-si schimonoseasca mintile banuind ca esti un biet dement? Nicidecum nu-mi flutur genitalele acoperit doar de vreun pardesiu in public, dar sunt convins ca senzatia poate fi comparabila. Expunerea propriilor ganduri… Ce e asta, de ce se practica exercitiul acesta? Cui foloseste si in ce masura? Am cam obosit… Si sunt pe cale sa adorm, da, uite si rezultatul, somniferul ce nu bolunzeste.
Am o rochie langa mine. Probabil a uitat-o si a plecat daruindu-si corpul privirilor din strada. Vreau sa adorm si sa imping usor rochia peste cocorul ce asteapta linistit sub pat. Stiu ca o va duce unde trebuie…
0 Comentarii